MELANCOLIE ŞI EXPRESIVITATE
Au trecut aproape 20 de ani de la expozitia personala pe care Silvia Cambir a avut-o in decembrie 2004 La Galeria Simeza. Articolul de mai jos este primul pe care l-am scris atunci despre mama pentru Suplimentul Ziarul de Duminica /Ziarul Financiar.
Scriam atunci ca este o expozitie în care se împleteşte experienţa cu prospeţimea privirii, în picturi şi acuarele care nu se vor analizate ci simţite.
Contactul Silviei Cambir este abrupt cu propria artă. Aflată permanent în căutarea „picturii”, dincolo de anecdoticul unei teme sau motiv artista lucrează obsesiv la aceleaşi pânze ca şicum prin adăugarea materiei ea ar desface de fapt straturile de aparenţă care ascund esenţa.
Mediu misterios şi fluid pictura o ajută pe Silvia Cambir să evoce un timp al memoriei, al umanităţii pătrunsă uneori de o deznădejde existenţială, tablourile născându-se încet, cu chin uneori, într-un travaliu îndelungat şi laborios, ce cultivă până la urmă intuiţia pe terenul fertil al experienţei. Faptele lasă în urmă fantome pe care actul fizic al picturii le cerne în tablouri ale imaginaţiei.
Silvia Cambir face radiografii ale sufletului. Spontană, în acuarele sugerează locuri ce păstrează farmecul unui timp din ce în ce mai îndepărtat, evocând totodată misterul clipei surprinsă cu nerv, în notaţii ce combină forţa ductului cu subtilitatea liniei şi irizări de culoare.
În pictură caută să pătrundă introspect într-un fond psihologic comun tuturor oamenilor care se nasc, trăiesc şi mor având conştiinţa trecerii, a singurătăţii, a deziluziei, a aşteptării, a tainei. Arta Silviei Cambir pivotează în jurul sentimentelor pe care om şi peisaj le trezesc în ea. Poate de aceea în acuarelă se manifestă cel mai personal în faţa motivului, ce nu este decât resortul unor simţiri multiple care în goana lor de a se materializa în duct vibrează cu forţa expresiei sintetice, agresând hârtia gestual, într-un stil tânjind după construcţia formei în volum. În picturi tensiunea şi melancolia sunt concurate de o energie vitală cu mare potenţial afectiv.
Picturile Silviei Cambir au (o frumuseţe întunecată şi totodată) un expresionism (solar) liric şi tonic deopotrivă: sunt călătorii la capătul nopţii melancolice pentru a surprinde lumina unui nou răsărit. Eseuri grafice ale unei istorii personale, martoră a unui secol demonic, scormoneşte viscerele realităţii pentru a găsi emoţia primordială a angelicului, a inocenţei, a trăirii luminoase, a unei arcadii personificate (în acuarele) de satul românesc tradiţional, de oraşele patriarhale dispărute aproape astăzi sub tăvălugul uniformizărilor de tot felul.
Există totodată o stare de atemporalitate, o dimensiune onirică, ce se citeşte în „peisajul” prezent în expoziţie: o pădure magică, o trăsură cu doi cai cu forme nedefinite, amintire tainică a pădurii unde a copilărit. Personajele sunt portrete interioare. Frontale, cu ochii şi capul supradimensionate, ele amintesc de arta copiilor şi a primitivilor. Există o diferenţă de stil între vitalitatea şi candoarea ce însoţeşte geometria meşteşugit spirituală a desenelor şi paleta cu o cromatică neutră a uleiurilor ca exorcizări ale unor trăiri intime.
Comments are closed!